despre dragoste, prietenie şi alte cuvinte... sau despre primăvară, în alţi termeni

N-am dăruit niciodată ca să primesc înzecit înapoi. De multe ori, însă, am primit. E drept, nu întotdeauna de la cei cărora le-am dăruit.

Chiar şi atunci când îmi revendicam prosteşte dreptul la iubire, n-o făceam din răutate, ci din infantilitate şi nesiguranţă de sine. Greşelile lor se contopeau astfel cu ale mele. Atunci nu ştiam că dacă nu mi se dăruieşte la fel, nu înseamnă mereu că nu se vrea( deşi mai înseamnă şi asta). Ci e vorba, mai curând, că uneori chiar nu se poate. Dar asta e tot din cauza propriilor limitări.
Nu mi-a fost teamă să renunţ, atunci, nu pentru că nu primeam la fel, ci pentru că ajungând într-un punct, e nevoie de convergenţă, oricât de permisiv şi tolerant ai fi. Măcar de o convergenţă a respectului, dacă despre dragoste şi loialitate nu se poate vorbi.

Azi am rememorat momente din viaţă în care am ales să renunţ. Şi-am încercat să-mi reamintesc de ce am facut-o. Motivaţiile par diverse, dar mă conduc spre acelaşi punct, că tot vorbeam de convergenţă: conştientizarea faptului că unii oameni şi/sau situaţii nu-ţi merită atenţia. Sau nu vor să ţi-o merite. Şi-atunci e cazul să te retragi elegant. Nu pentru că orgoliul tău vrea să fie măgulit, ci pentru că timpul tău e preţios. Şi poate undeva, într-un colţ de lume, un alt om care ştie să-ţi aprecieze calităţile aşteaptă întâlnirea cu tine. Sau există o altă situaţie unde se cere ca tu să intervii.

Şi nu, asta nu e dovadă de egoism. Şi nici de egocentrism. Nici chiar lipsă de modestie. E stimă de sine. Stimă de sine câştigată tot din experienţe dureroase, în unele situaţii şi înălţătoare, în altele. Pentru că oamenii adevăraţi vor şti mereu să te respecte şi aprecieze, în orice fel de situaţie.

E primăvară şi e un alt început. În diverşi termeni. E un alt început şi pentru partea din interiorul tău care-ţi spune până unde să mergi cu toleranţa şi acceptarea.
E primăvară şi e cazul să facem curăţenie, şi nu doar în casă.
E primăvară şi e soare. Pentru mine. La fel vă doresc şi vouă!

Orizonturi închise, premisa pentru o repetabilă eroare

Există în viaţă premise pentru relaţii mai mult sau mai puţin fericite, fie că e vorba despre relaţii de prietenie sau dragoste. La fel cum există premise pentru succes sau eşec în sfera profesională. Dacă nu le putem identifica suficient de bine de la început, nu ne rămâne decât să reparăm la un moment dat ceea ce am greşit. Şi asta putem reuşi doar prin voinţă şi curaj.

Deşi e uman să greşim şi să ne blamăm pentru asta, deşi e firesc să suferim după ce unii oameni pleacă fără să privească înapoi sau greşesc iremediabil şi ne determină să ne pierdem încrederea în ei, aceasta nu este o motivaţie suficientă pentru a respinge orice pată vie care vine spre noi. Este o motivaţie suficientă pentru a deschide mai bine ochii înainte de a ne pune sufletul pe tavă, dar nu de a refuza să mai vedem culorile din jur, doar din teama de a nu repeta schema anterioară.

După premisa că, de ce ţi-e frică, de aia nu scapi, ar trebui să ne înfruntăm cele mai adânci ascunsuri, cele mai grele suferinţe, cele mai mari temeri, indiferent dacă ne privesc strict personal sau au legătură cu oamenii pe care i-am iubit sau încă îi mai iubim, deşi amintirea lor ne face rău. Tocmai de aceea amintirea lor ne face rău, pentru că refuzăm să înfruntăm realitatea şi să ne mişcăm din loc.

Dacă nu ne recunoaştem slabiciunile, nu le înţelegem, nu le acceptăm şi nu ne iertăm pe noi şi pe ceilalţi, nu vom putea merge niciodată mai departe. Ne vom învârti în acelaşi cerc, indiferent dacă persoanele şi circumstanţele vor fi aceleaşi sau altele. Vom greşi la fel şi vom primi aceleaşi bobârnace.
Până nu vom schimba ceva în propriul mod de percepţie, mediul ne va rămâne ostil. Până nu vom identifica ce avem de învăţat despre noi din eşecul nostru, din eşecul relaţiei, din eşecul prietenului pe care nu-l putem ajuta aşa cum ne-am dori, nu vom reuşi să continuăm călătoria spre următoarea etapă. Şi doar umătoarea etapă aduce vindecarea. Fixaţia de a rămâne acolo de unde am plecat ne lâncezeşte treptat sufletul şi voinţa.

Să ne trezim singuri, dacă vrem să-i mai trezim şi pe alţii, să ne iertăm şi iubim pe noi, dacă vrem să dăruim celorlalţi, să îi iertăm pe cei ce ne-au greşit, dacă aşteptăm şi noi suprema iertare, să ne vindecăm de fantomele trecutului prin forţa lăuntrică ce ne stă mereu la îndemână, dacă nu-i înecăm corăbiile intenţionat!

Când simţi că omul e OM

Atunci când te poate înţelege, fără foarte multe note de subsol.
Atunci când, deşi eşti irascibil şi înfundat(morocănos), nu te judecă după aparenţe.
Atunci când, deşi ar avea mai multă nevoie de atenţia ta, pricepe că, cel puţin pentru moment, există o persoană care are mai multă nevoie de asta: propria ta persoană.
Atunci când te lasă singur cu ale tale, dar ştii că e acolo, în spate, aşteptând să-i dai confirmarea că ai trecut cu bine testul.
Atunci când inconvenienţele temporale sau spaţiale nu-l fac să uite că exişti.
Atunci când orice v-aţi spune, există, preţ de câteva secunde, o vreme în care nu vă spuneţi nimic. Doar vă citiţi.
Atunci când ştie să spună "iarta-mă, îmi pare rău, am greşit!" fără să fi comis, totuşi, o mare eroare.
Atunci când orice conversaţie sau revedere se încheie cu un zâmbet sincer.

Vă mulţumesc, OAMENII mei! Oriunde aţi fi.

Boala sufletului

Boala lumii noastre e lipsa de iubire.

Oamenii se îmbolnăvesc, în primul rând, pentru că sunt depreciaţi, ignoraţi, bătuţi sufleteşte. Poverile inimii sunt cele mai grele poveri, nu cele ale trupului. Pentru că, de multe ori, poverile inimii se transformă treptat în poverile trupului. Supărarea, suferinţa declanşează multe disfuncţii. Şi uite aşa, până la trecerea dincolo, nu rămâne, apoi, decât un pas.
Fie că e vorba de sinucidere sau de moarte din cauza unei boli crunte, mulţi dintre oamenii de azi mor de supărare. Iar lamentările sunt apoi inutile!

Chiar dacă fiecare e responsabil pentru sine şi "cum îşi aşterne, aşa doarme" , cred că uneori deschiderea faţă de cei mai puţin puternici decât noi îi ajută cu adevărat să înainteze şi să crească. Sau să se vindece, dacă e cazul. Pentru că, oricât am omagia puterea lăuntrică şi autocontrolul desăvârşit, ştim bine că aceste calităţi se construiesc în timp, cu o bază solidă care vine de multe ori de acasă. Din anii aceia ai copilăriei în care mama şi tata au ştiut cum să te facă să te simţi iubit şi apreciat. Depinde apoi de fiecare dacă a valorificat aceste resurse. Da, sunt printre norocoşii care au o familie minunată.
Iar faţă de oamenii care n-au avut norocul meu, am de două ori mai mult respect, atunci când constat că ei au ştiut să păstreze fiecare fărâmă de iubire ce li s-a oferit şi să lase în urmă violenţele verbale sau fizice la care au fost supuşi în copilărie. Să "uite" cum mama era abuzată verbal şi fizic de tatăl alcoolic sau cum erau ei înşişi bătuţi de acelaşi tată în stare de ebrietate, pentru fiecare mică greşeală. Sau să "uite" cum ambii părinţi lipseau cu desăvârşire, căci şi-au trăit copilăria alături de bunici sau mai rău, în orfelinat...

Ne grăbim să etichetăm fiecare gest sau atitudine ce ne apare în cale. Ne perfecţionăm abilităţile profesionale şi devenim din ce în ce mai pretenţioşi cu privire la oamenii pe care-i vrem alături, pentru a forma o familie sau a-i asimila cercului de prieteni, şi asta ignorând, uneori, tocmai calităţile umane. Uităm însă, de multe ori, să reconsiderăm cât mai multe aspecte atunci când interacţionăm cu o persoană. Să nu judecăm greşit ceva ce nici măcar nu cunoaştem, să nu catalogăm înainte de a fi capabili să oferim măcar un zâmbet şi un semn de politeţe. Să nu instigăm nici măcar prin privire, la violenţă, dacă ne dorim să fim respectaţi, la rându-ne.
Despre iubire? Putem vorbi de prea puţine ori. Pentru că, irecuperabil şi iremediabil, uităm să ne manifestăm dragostea tocmai faţă de oamenii care au cea mai mare nevoie de asta, tocmai faţă de oamenii care ne iubesc cel mai mult sau ne acordă cea mai mare atenţie, dar noi suntem furaţi de peisagistica cotidiană şi de triumful raţiunii.

Dumnezeu să te aibă în pază, unchiule! Sper ca dincolo să-ţi fie mai linişte.

o parte de poveste de adormit durerea

Expoziţiunea - povestitorul:
Totul începea la un moment dat şi părea că nu se va fi sfârşit vreodată. Ca în poveştile din cărţile pentru copii, cu nunţi care ţin trei zile şi trei nopţi, prinţi curajoşi şi prinţese frumoase şi plăpânde.

Intriga - povestitorul:
Deşi este cea care declanşează desfăşurarea acţiunii, intriga rămâne deocamdată partea ce lipseşte a acestei poveşti.

Desfăşurarea acţiunii - povestitorul:
Poate că într-o zi nu va mai fi ea, nu aşa cum o ştia el. Poate că într-o zi el se va întoarce şi va da cu ochii de-o străină. O străină cunoscută. O străină cu aer provincial, dar şi rafinament inclus. O străină care-a ales să nu fie străină dar a fost condamnată la străinătate. Şi asta, printr-o înstrăinare dureroasă tocmai atunci când străinătatea începea să dispară încet, încet.

Poate că într-o zi el va reveni în acelaşi loc, pe acelaşi peron, şi o va găsi acolo. În aer, în balta din spatele ultimului vagon, în anunţul de plecare al trenului său spre destinaţie. În toţi provincialii aceia atât de simpatici doar pentru că vor fi fost, o vreme, concetăţenii ei.

Punctul culminant - povestitorul:
Poate că într-o zi ea îl va privi în ochi şi-i va spune în felul acesta tot ce n-a apucat să-i spună cât el a lipsit. Şi el o va privi speriat. Pentru că abia atunci va fi realizat că ea, străina devenită apropiată, înstrăinată prea devreme, alungată prea dureros, recaştigată niciodată pe deplin şi înstrăinată apoi pentru totdeauna n-a fost niciodata o străină. Doar frica din el l-a făcut să o conducă spre străinătate.

Deznodământ - povestitorul:
Această poveste atipică şi incompletă are doar povestitor. Personajele, deşi existente, rămân în umbra cuvintelor povestitorului. Pentru că povestitorul n-a ales cărarea pentru fiecare, ci a povestit doar dupa placul inimii o poveste de adormit durerea. Povestitorul este cel ce decide soarta personajelor sale. Dar în această poveste, povestitorul nu decide altceva decat indecizia. Povestitorul va decide mai mult după ce soarele răsare. Dar poate că atunci cealaltă parte a poveştii nu va mai fi povestită. Fără supărare, doar povestitorul decide!



"De ce într-o zi minunea de a fi ia sfârșit, de ce înțelegem că este minune abia când pierim, de ce o întunecăm cu neghiobiile, cu dușmăniile, cu nădejdile stupide, de ce oamenii se caută unii pe alții în noapte și nu se regăsesc decât ca să nu se recunoască și să se lovească, de ce ne agățăm cu disperare de o semnificație inexistentă și ce crimă trebuie să ispășim pentru a putea trăi în acest vid?" Eugen Ionescu

Prin viaţă, ca la sfârşit de an...

Există o vreme în care oamenii au nevoia de a le fi alături, chiar dacă nu o cer. Au nevoia de două cuvinte în plus, chiar dacă sunt detaşaţi şi puternici.

Există o vreme în care visezi durerea celuilalt şi simţi că faci parte din ea, din planul acela greoi, din viaţa aceea încărcată. Simţi că ai ceva de făcut acolo, dar nu o poţi face singur. Şi-atunci rămâne să întrevezi clipa în care vei fi lăsat să participi la plan sau te vei retrage discret.

Există o vreme în care tăcerea nu înseamnă că e cazul să pleci, ci doar că ţi se permite să rămai, păstrând totuşi distanţa adecvată, neinvadând spaţiul celuilalt. În acea vreme poţi să rămâi deoparte, şi să apari uneori, doar pentru a se şti că deşi nu te-ai arătat, ai fost acolo întotdeauna.

Există pentru sufletele adevărate o toleranţă, înţelegere şi iubire nesfârşită, dincolo de mici erori şi evadări. Dacă omul e OM, poate fi înţeles oricând.
Şi totuşi, nu încercaţi să faceţi din monştri, zei! Nu veţi reuşi. Pentru că fiecare monstru îşi poate schimba traiectoria, doar dacă şi când îşi doreşte. Orice încercare din exterior e egală cu factorul eroare, atunci când interiorul fuge de cer.

Pentru un an în care am învăţat din nou iubirea şi renunţarea; pentru oameni care greşesc mereu, pentru că eroarea e firească, dar încă vor să schimbe tragismul din ei; pentru suflete care, deşi încercate, nu renunţă la luptă. Şi pentru PRIETENII mei care ştiu că rezistă timpului, tocmai pentru că înţelegem prietenia în aceeaşi termeni. Un nou an cu... PRIETENIE!

Dragostea şi delirul posesiei

Nu încap în aceeaşi teacă. Gelozia inutilă nu e altceva decât teama de "expropriere", şi nu iubire. A plăcea un om şi a-l vrea cu orice preţ pentru tine nu înseamnă a-l iubi.
A-l iubi nu înseamnă a-l poseda.
A-l poseda înseamnă a-l încătuşa. A-i închide visele în sfera dorinţelor tale, în sfera propriilor frustrări, în orizonturi închise în care nu doar că-ţi faci ţie rău, dar îi faci şi lui.
E drept că dragostea înseamnă apropiere, dar şi spaţiu pentru uşoară înstrăinare. Dorinţă, dar şi detaşare. Fuziune, dar şi libertate. Cunoaştere, dar şi mister. Convieţuire şi acceptare. Deschidere şi abandon.
Iluzia confortului nu e mereu o premisă pentru o iubire fericită. Iar înrobirea partenerului pentru veşnica sa fidelitate e una dintre cele mai grave erori. Fidelitatea nu se impune, se simte sau nu.
Ne trezim adesea după o relaţie eşuată destul de şifonaţi, deziluzionaţi şi trişti, condamnând adversarul(fostul partener) şi aşteptându-ne încă dreptul la supremaţie. Şi asta, de multe ori, înainte de-a ne recunoaşte propriile erori.

Dragostea nu e despre cine câştigă şi cine pierde. Nici măcar despre cine greşeşte mai mult sau mai puţin. Dragostea e despre regăsire şi linişte, despre toleranţă şi acceptare. Despre orgoliu abandonat în mâinile calde ale iertării şi trăirii. Dragostea e despre curaj şi capacitate de-a dărui, fără sa aştepţi înapoi, deşi asta îţi mângâie sufletul. Despre a primi, fără a lua, totuşi, în posesie. Despre a simţi că trăieşti.

Scriu des despre dragoste... Pentru că, nefericiţilor, încă nu ştim SĂ IUBIM!